Jocuri prin zapada

Afară-i frig şi ninge
Copiii-aleargă bucuroşi
Şi jocul lor gerul învinge
Şi râd în hohot zgomotoşi.

Ei urcă derdeluşul şi-l coboară
Cu săniile, ca prima oară,
Căci oboseala nu-i doboară
Deşi-e-a nu ştiu câta oară.

Iar alţi copii s-au apucat
Să-nalţe omul de zăpadă
Ce stă acuma în ogradă
În cap c-un fund de oală spart.

Prin copaci de frunze goi
Vrăbii mici şi piţigoi
Ciripesc curioşi să vadă
Şi ei omul de zăpadă.

POVESTE DE IARNĂ

Iarna iar grăbită vine
Şi întinde pe coline
Lungi troiene de zăpadă,
Adunând copii grămadă.
Aleargă, se bulgăresc
Şi cu toţi se veselesc.
Frigul faţa le-nroşeşte,
Viscolul se înteţeşte.
Fulgi mai cad uşor în noapte,
s-au stins şi ultimele şoapte...
În sobă focu-i liniştit,
Copiii toţi au adormit.

Degetica - fetita nascuta dintr-o floare

A fost odata o femeie care voia si ea sa aiba un copilas, dar nu stia de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o baba vrajitoare si i-a spus:
- Uite, as vrea si eu sa am un copilas, nu poti sa-mi spui cum sa fac sa il gasesc?
- Cum sa nu!, a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ sa stii ca nu-i orz de-acela ce creste pe ogoare si pe care-l dai la gaini de mancare; ia-l si pune-l intr-un vas cu flori si ai sa vezi ce iese.
- Multumesc, matusa – a spus femeia si i-a dat babei cinci banuti; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz si indata a rasarit o floare mare si frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse de parca ar fi fost numai imbobocita.
- Ce floare dragalasa – a spus femeia si a sarutat petalele rosii si galbene, si cum le-a sarutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc sedea pe pistilul verde o fetita mititica de tot, gingasa si dragalasa, si nu era mai mare decat un deget si de aceea iau spus Degetica. I-au facut un leagan dintr-o coaja de alun, saltea din petale albastre de toporasi, iar plapuma era o petala de trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o farfurie plina de apa si de jur imprejur, pe marginea farfuriei, asezase flori cu lujere in apa. Pe apa plutea o petala mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Stia si sa cante si canta asa de subtirel si de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata. Intr-o noapte, pe cand sedea frumusel in patucul ei, pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare si jilava. A sarit drept pe masa, acolo unde sedea Degetica si dormea acoperita cu petale rosii de trandafir.
- Ar fi fost tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu – s-a gandit broasca si a luat coaja de aluna in care dormea Degetica si a sarit cu ea in gradina, pe geamul cel spart. Pe la marginea padurii curgea un rau mare si lat; malul raului era mlastinos si malos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urat mai era si acesta si semana leit cu mama-sa. „Cuac-cuac-cuac!“ Asta-i tot ce-a putut el sa spuna cand a vazut pe fetita cea dragalasa in coaja ei de aluna.
- Nu vorbi asa de tare, ca se trezeste!, spuse broasca cea batrana. Te pomenesti ca fuge, ca-i usoara ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, asa mica si usoara cum este, are sa fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, in vremea asta, avem sa pregatim odaia cea frumoasa din mal si dupa aceea aveti sa va mutati si sa stati acolo.
In rau erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de tarm era si cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus inot pana acolo si a pus pe frunza coaja de aluna cu Degetica in ea. Fetita s-a trezit a doua zi dimineata si cand a vazut unde era a inceput sa planga amar; de jur imprejurul frunzei celei mari si verzi era numai apa, asa ca la mal nu avea cum sa ajunga. Broasca cea batrana statea in mal si isi impodobea odaia cu papura si cu flori galbene, ca sa fie frumos si sa-i placa nora-sii. Dupa aceea a luat pe uratul de fecioru-su si s-a dus cu el la frunza pe care sedea Degetica. Voiau sa-i ia patucul si sa-l duca in odaia in care aveau sa stea insurateii; dupa aceea aveau s-o ia si pe dansa. Broasca s-a inchinat adanc in apa inaintea ei si i-a spus:
- Uite pe fecioru-meu! Ai sa te mariti cu el si aveti sa traiti amandoi colo, jos, in mal, intr-o locuinta strasnica.
- Cuac! Cuac! Cuac!, atata a spus feciorul broastei.
Au luat patucul si au plecat cu el; si Degetica a ramas singurica pe frunza cea verde si a inceput sa planga iar si mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea in mal cu broasca aceea urata si nici sa se marite cu uratul de fecioru-su. Pestisorii care inotau prin apa o vazusera pe broasca si auzisera ce spusese, de aceea scoasera acum cu totii capul din apa sa vada si ei pe fetita. Au vazut cat e de dragalasa si le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos in mal. Nu! Asta nu trebuia sa se intample! S-au strans cu totii in apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dintii si frunza s-a desprins si a inceput sa mearga pe apa in jos cu Degetica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajunga. Degetica a trecut asa pe langa o multime de orase si pasarelele sedeau in copaci, pe mal, o vedeau si cantau:
- Ce fetita dragalasa!
Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe si mai departe, pana a iesit din hotarele tarii aceleia. Un fluture frumusel si alb tot zbura pe langa ea si de la o vreme s-a lasat pe frunza, pentru ca Degetica ii placea. Fetita era foarte vesela. Acuma broasca nu mai putea s-o ajunga si era asa de frumos pe unde mergea; soarele batea in apa si apa stralucea de parca era de aur. Degetica si-a desprins cingatoarea, cu un capat a legat fluturele si cu celalalt capat l-a legat de frunza; acuma frunza mergea si mai repede, si ea la fel, ca doar sedea pe frunza. Si cum mergea asa, numai iata ca vine-n zbor un carabus si cum o zareste se repede, ii prinde trupul mladios cu labele lui si zboara cu ea si se asaza intr-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa si fluturele cu ea, fiindca era legat de frunza si nu se putea desprinde. Mult s-a mai speriat saraca Degetica atunci cand carabusul a zburat cu ea in copac! Dar mai cu seama era necajita cand se gandea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunza. Daca nu se dezleaga, atunci moare de foame. Dar carabusului nu-i pasa de asta. S-a asezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de flori sa manance si i-a spus ca-i dragalasa, cu toate ca nu seamana deloc cu un carabus. Au venit s-o vada si ceilalti carabusi care locuiau in copac; s-au uitat la dansa, iar domnisoarele carabuse au strambat din antene si au spus:
- Are numai doua picioare. Vai de ea!
- Si nu are antene!, spuse alta.
- Si uite ce subtire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urata-i!
Asa spuneau toate carabusoaicele si totusi Degetica era atat de dragalasa! Dragalasa i se paruse si carabusului care o rapise, dar fiindca toti ceilalti ziceau ca-i urata, a inceput si el sa creada ca-i urata si nu i-a mai placut si i-a zis sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac si au pus-o pe un banutel, si ea a inceput sa planga si sa se tanguie ca-i asa de urata si carabusii au alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalasa fetita care se poate inchipui, gingasa si luminoasa ca o petala de trandafir. Si biata Degetica a stat toata vara singura in padurea cea mare. Si-a impletit un pat din fire de iarba si l-a agatat sub o frunza de brustur, asa ca acuma nu se mai temea de ploaie. De mancare avea dulceata florilor si bea roua adunata dimineata pe frunze. Asa au trecut vara si toamna. Dar dupa aceea a venit iarna, iarna rece si lunga. Toate pasarile care cantasera atat de frumos in preajma ei au plecat, copacii si florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adapostise s-a zbarcit si s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben si vested. Degetica dardaia cumplit de frig, pentru ca hainele ei se rupsesera si pentru ca era atat de gingasa si de subtirica incat nu se putea sa nu-i fie frig. A inceput sa ninga si fiecare fulg care cadea peste ea era greu cum ar fi fost o lopata de zapada aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca si ea? Si-a pus in spate o frunza uscata, dar tot nu se putea incalzi si dardaia intruna de frig. Chiar la marginea padurii in care statea era un lan mare de grau. Graul fusese secerat de mult si acuma nu mai ramasese decat o miriste. Dar Degeticai miristea i se paru mare cat o padure. A luat-o si ea prin miriste si a tot mers tremurand de frig pana a ajuns la usa soarecelui de camp, care isi avea aici locuinta. Era o hruba in pamant, calda si placuta; soarecele avea o bucatarie strasnica si o camara plina de grau. Degetica s-a oprit la usa ca o fetita cersetoare si s-a rugat sa-i dea si ei o bucatica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua zile nimic.
- Saraca de tine - a zis soarecele, care era un soarece de treaba – hai, intra si te-ncalzeste si stai la masa cu mine.
Si fiindca fetita i-a placut, i-a spus:
- Stii ce, stai la mine toata iarna; ai sa-mi deretici prin casa si ai sa-mi spui povesti, ca-mi plac povestile.
Degetica a facut cum i-a spus soarecele si i-a mers foarte bine. Intr-o zi, soarecele ii spuse:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine in vizita o data pe saptamana. E mai bogat decat mine, are o multime de odai si o blana neagra, frumoasa. Daca poti sa te mariti cu el, atunci halal de tine; atata numai ca nu vede. Sa-i spui cele mai frumoase povesti pe care le stii. Dar Degeticai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol si ea nici gand nu avea sa se marite cu el. Sobolul a venit imbracat cu blana lui cea grozava. Soarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i bogat si invatat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui. Acum, de invatat o fi fost el invatat, dar nu putea suferi soarele si florile cele mai frumoase si le vorbea de rau, fiindca nu le vazuse niciodata cum arata la fata.
Degetica n-a avut incotro si a trebuit sa cante ceva si a cantat “Mugur, mugur, mugurel“ si alte cantece. Si sobolul s-a indragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar na spus deocamdata nimic, ca era chibzuit. Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa soarecelui; sobolul a poftit-o pe Degetica si pe soarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar avea pofta. Le-a mai spus sa nu se sperie ca in tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu toate penele pe ea si cu pliscul intreg; se vede ca nu de multa vreme murise si fusese ingropata chiar acolo, pe unde sapase el drum pe sub pamant. Sobolul a luat in gura o bucata de lemn putred, fiindca lemnul putred lumineaza in intuneric ca focul, si a pornit inainte ca sa lumineze calea. Cand au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul si-a ridicat in sus nasul lui butucanos si a izbit cu el in tavan si a facut o gaura mare si deodata a intrat lumina zilei in hruba. Jos zacea o randunica moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite si cu capul infundat in pene. Saraca pasare murise de frig, fara indoiala. Degeticai i-a parut rau fiindca ii erau dragi pasarele, toata vara ii cantasera si ciripisera in preajma ei. Sobolul insa a impins pasarea cu picioarele lui scurte si a spus:
- Acuma nu mai canta! Rau e sa te nasti pasare! Multumesc lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie asa! Uite, o pasare ca asta, nu-i nimic de capul ei; toata vara ciripeste si cand vine iarna moare de foame.

- Chiar asa, ca bine spui, se vede ca esti intelept – zise soarecele. Ce folos are pasarea ca tot ciripeste? Cand vine iarna n-are ce manca si ingheata de frig; dar se tine, ma rog, toata vara cu nasul pe sus!
Degetica n-a spus nimic. Dar cand sobolul si cu soarecele s-au intors cu spatele, ea a dat intr-o parte penele care acopereau capul pasarii si a sarutat randunica pe ochii ei inchisi. „Poate ca tocmai ea mi-a cantat asa de frumos asta-vara – se gandi Degetica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!“
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina si apoi i-a dus pe soarece si pe Degetica pana acasa. Noaptea, Degetica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din pat si a impletit din fan un covor mare si frumos. Apoi s-a dus la pasare si a acoperit-o cu covorul si a mai luat si niste bumbac moale pe care-l gasise prin camara soarecelui si a invelit pasarea cu bumbac, ca sa-i fie cald.
- Ramai cu bine, pasarica dragalasa! - spuse ea. Iti multumesc ca ai cantat asa de frumos asta-vara, cand copacii erau verzi si ne incalzea soarele. Si fetita si-a lipit obrazul de pieptul pasarii si deodata a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca inauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu murise, era numai amortita si acuma se incalzise si isi venise iar in fire. Toamna, toate randunelele pleaca in tarile calde; si daca vreuna intarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorteste si cade jos si o acopera zapada. Degetica nu stia ce sa faca fiindca, fata de ea, pasarea era grozav de mare, totusi si-a luat inima in dinti, a ingramadit bumbacul de jur imprejurul randunelei si a adus o frunza de izma creata, pe care si-o facuse plapuma, si a acoperit capul pasarii. In noaptea urmatoare s-a dus iar la ea; randunica se trezise din amorteala, dar era slabita tare. Numai o clipa a deschis ochii si s-a uitat la Degetica; fetita sta in fata ei cu o bucatica de lemn putred in mana, ca alta lampa n-avea.
- Iti multumesc, fetita dragalasa – a spus randunica beteaga. M-am incalzit de minune, am sa prind iar putere si am sa pot sa ies de-aici si sa zbor la lumina calda a soarelui.
- Vai - a spus Degetica – afara e frig si ninge! Mai bine stai aici, in patutul tau cald, si eu am sa te ingrijesc. Si a adus randunelei apa intr-o petala si randunica a baut si i-a povestit cum si-a zgariat aripa intr-un scai si de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au plecat departe, departe, in tarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult de-atata nu-si aducea aminte si nici nu stia cum ajunsese aici. Randunica a stat toata iarna in bostiura si Degetica o-ngrijea si-i era tare draga; iar sobolul si cu soarecele n-au aflat nimic de asta, si mai bine ca n-au aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica. Cand a sosit primavara si soarele a dezmortit pamantul, randunica si-a luat ramas-bun de la Degetica; fetita a destupat gaura din tavan pe care o facuse sobolul. Soarele a patruns inauntru pana la ele si randunica a intrebat-o pe Degetica daca n-ar vrea sa vina si ea; ar lua-o in spate si ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degetica insa s-a gandit ca, daca ea ar pleca, soarecele cel batran care o gazduise ar fi foarte negajit din cauza asta si a apus:
- Nu, nu pot.
- Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, fetita dragalasa si buna – a spus randunica si a iesit in zbor afara, la lumina soarelui. Degetica s-a uitat dupa ea si i-au dat lacrimile, pentru ca-i era draga randunica.
- Cirip, cirip! - a inceput sa cante pasarea si s-a dus in zbor in padure. Degetica era tare necajita. Nu avea voie sa iasa si ea, sa se incalzeasca la soare. Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra casei soricelului a rasarit si a crescut inalt si lanul era acum ca o padure deasa pentru biata fetita.
- Vara asta trebuie sa-ti intocmesti zestrea – i-a spus soarecele. Vecinul, sobolul cel uracios cu blana neagra, o ceruse in casatorie.
- Trebuie sa ai de toate, si lana, si panza, sa nu-ti lipseasca nimic cand te mariti cu sobolul.
Degetica a trebuit sa se apuce de tors si soarecele a tocmit patru omizi care teseau zi si noapte. In fiecare seara venea la ea sobolul si stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarsitul verii soarele n-are sa fie asa de fierbinte ca acuma, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; si mai spunea ca, dupa ce s-o calatori vara, are sa se insoare cu Degetica. Dar Degetica nu se bucura deloc, fiindca sobolul era uracios si ea nu putea sa-l sufere. In fiecare dimineata, cand rasarea soarele, si in fiecare seara, cand asfintea, se strecura pe usa afara si, cand vantul dadea intr-o parte spicele si se putea zari cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos si e lumina. Si ii era dor de randunica, prietena ei de astaprimavara. Dar randunica nu se zarea nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, in padurea cea frumoasa si verde. Cand a venit toamna, Degetica a fost si ea gata cu zestrea.
- De azi intr-o luna e nunta – a spus soarecele.
Cand a auzit asta Degetica inceput sa planga si a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.
- Nu mai tot vorbi degeaba – a spus soarecele. Sa nu fi incapatanata, ca sa stii ca te musc cu dintii mei cei albi si ascutiti! Auzi colo! Un barbat asa de chipes! Nici regina nu are o blana asa de frumoasa ca el! Si ce bucatarie are! Si camara i-i plina de bunatati! Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca ti-a dat asemenea barbat!
Si asa, iaca, a sosit si ziua nuntii. Sobolul a venit s-o ia pe Degetica; de acum inainte va trebui sa stea cu dansul in adancimile pamantului si sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu putea suferi soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-si ia ramas-bun de la soare pe vecie. Cat sezuse la soarece, putuse iesi macar de la usa sa se uite la soare.
- Ramai cu bine, soare!, spuse ea. Isi ridica bratele la cer si facu cativa pasi de la usa mai incolo, fiindca acuma graul fusese secerat si ramasese numai miristea. Ramai cu bine, ramai cu bine!, rosti ea din nou si lua in brate o floricica rosie, o saruta si ii spuse: Floricica draga, cand o vezi pe randunica, spune-i ramas-bun de la mine.
- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodata deasupra capului si, cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe fetita! Degetica i-a povestit tot ce i s-a intamplat, ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum inainte are sa stea intr-o hruba in pamant si n-are sa mai vada niciodata soarele. Si, spunand toate acestea, incepu sa planga.
- Uite ce – a spus randunica – acusi vine iarna si eu ma duc in tarile calde; nu vrei sa vii cu mine? Te iau in spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; si asa scapam si de sobolul cel uracios si de hruba lui si plecam departe, peste munti, in tarile calde, unde soarele straluceste mai tare decat aici si toata vremea e numai vara si sunt o multime de flori frumoase. Hai cu mine, Degetica scumpa, tu, care m-ai scapat de la moarte cand zaceam in hruba!
- Da, vin cu tine – a spus Degetica - si atunci randunica a luat-o in spate. Fetita si-a intins picioarele pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare si randunica s-a ridicat in inaltul cerului, peste paduri si peste ape, sus, deasupra muntilor celor mari, pe care-i vesnic zapada. Degeticai ii era frig, dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii si a ramas numai cu capul afara, ca sa vada toate minunatiile peste care zbura.
Si au mers tot asa pana au ajuns in tarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare si erau o multime de podgorii cu struguri galbeni si negri. Erau paduri de lamai si de portocali, mirosea a cimbrisor si a menta creata si copiii se jucau si alergau dupa fluturi mari, cu aripi pestrite. Randunica insa nu s-a oprit si a mers in zbor mai departe si locurile erau tot mai frumoase. Si au mers ele tot asa pana au ajuns la marginea marii albastre; pe tarm, printre copacii verzi si frumosi, se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi. Vita-de-vie se catara pe stalpii inalti si albi si pe crestetul stalpilor erau o multime de cuiburi de randunica si un cuib era chiar al randunicii care o ducea in spate pe Degetica.
- Aici stau eu – a spus randunica. Uite, jos sunt o multime de flori; eu am sa te asez pe una din ele si ai sa stai acolo, vrei?
- Da, minunat!, a spus Degetica si a batut din palme de bucurie.
Jos era un stalp alb, din marmura, care se rasturnase si se sparsese in trei bucati; printre bucatile de marmura cresteau niste flori mari si albe. Randunica s-a lasat in jos si a asezat-o pe fetita pe o petala. Dar ce s-a mai minunat fetita! Drept in mijlocul florii sedea un omulet, si era asa de alb si de straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur si la umeri avea aripi si nu era mai inalt decat Degetica. Omuletul era spiridusul florii. In fiecare floare era cate un spiridus sau cate o zana mititica; acesta insa era craiul tuturor.
- Doamne, cat e de frumos!, spuse randunicii in soapta Degetica.
Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fata de el, asa de mic si de gingas, era ca un vultur urias. Cand insa a vazut-o pe Degetica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa pe care o vazuse vreodata. Repede si-a luat coroana de aur de pe cap si i-a pus-o ei; apoi a intrebat-o cum o cheama si daca vrea sa-i fie sotie si craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broastei si nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degetica i-a raspuns craiului cel frumos ca vrea, si atunci din fiecare floare s-a scoborat cate o doamna sau cate un domn, si toti erau asa de dragalasi ca nu-ti mai luai ochii de la dansii. Si fiecare i-a adus Degeticai cate un dar; cel mai strasnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare si alba. I le-a prins Degeticai de spate si acuma putea si ea sa zboare din floare in floare. Toti s-au bucurat grozav si randunica sedea sus in cuib si le canta cum stia ea mai bine; dar in inima ei era mahnita, pentru ca Degetica ii era draga si n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.
- Nu trebuie sa te mai cheme Degetica – i-a spus fetitei craiul florilor. E un nume urat si tu esti frumoasa. Avem sa-ti spunem Maia.
- Ramai cu bine, ramai cu bine!, a spus randunica si a plecat in zbor iarasi inapoi, in Danemarca; acolo isi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care stie sa spuna povesti frumoase. Si de la el am aflat toata povestea

Broasca Testoasa cea Fermecata

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
de cand se scria musca pe parete, mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un imparat, si el avea trei feciori. Cand le-a venit si lor vremea de insuratoare, le-a zis imparatul:
- Dragii mei copii, v-ati facut mari; mergeti de va cautati ursitele, ca sa intrati si voi in randul oamenilor.
- Vorbele tale, tata, sunt pentru noi ca o icoana la care ne inchinam, raspunsera copiii si, dupa ce ii sarutara mana, se gatira, care mai de care, sa plece mai curand.
Fiul cel mare se imbraca cu hainele ce le avea el mai bune, lua oaste cu dansul si banet de ajuns. Mergand spre rasarit, ajunse la curtea unui imparat care avea o fata, singura la parinti. O peti de la tatal ei, imparatul, si invoiala se si facu. Asemenea si cel mijlociu, dupa ce se dichisi si el cum stiu mai bine, pleca si el inspre apus. Ajunse si el la curtea unui alt imparat, carele asemenea avea o fata. Facura vorba, si iute, iute, se logodi si el cu dansa.
Pe fiul cel mai mic, insa, nu-l tragea inima a pleca in petit. Dara n-avu ce-si face capului, caci tata-sau il trimitea intruna sa caute a se capatui si el. Lua si dansul niste haine, numai sa nu zica nescine ca nu s-a gatit, si de cheltuiala ce pe apa nu curge, si pleca si el, stii, cam in dorul lelii. Dara unde sa se duca? Nici el, iaca, nu stia. Misca si el picioarele a lene, unul dupa altul inaintea lui, numai sa zica ca umbla, apuca pe o carare ce intalni in cale, si merse pe ea, fara sa-si dea seama unde se duce. Cand, ce sa vezi d-ta? Poteca pe care apucase, il scoase drept la un elesteu mare. In cale vazu o nuia lunga de alun pe care o lua, asa de florile marului, fara sa stie ce are sa faca cu dansa.
Ajungand pe marginea elesteului, se aseza si el acolo jos, si, privind cu nedomirire, ia asa numai ca sa zica si el ca face ceva, balacea cu nuiaua prin apa, si facea haz cum sare stropii de apa, cand o lovea. Apoi incepu a cugeta. El vedea ca fiecare strop de apa, cand pica inapoi la matca, se face cate un armean (cerc) impregiurul lui, si de ce merge se mareste, pana ce intra iarasi in sanul matcei de unde a iesit, fara mai pe urma sa se cunoasca nici locul unde a picat stropul, nici intinderea armeanului din giurul lui, ci totul ramanea ca mai-nainte, adica fata apei lucie ca o oglinda.
El era dus cu gandurile. Se uita si nu mai vedea, tot da cu nuiaua in apa, si nu stia ce facea. Nu mai simtea daca este, ori nu mai este. Cand, iata ca o broasca testoasa iesise pe luciul apei, si se uita gales la dansul. Unde lovea el cu nuiaua, si unde se deschidea talazurile care inconjura varful nuielei, acolo, tast! si dansa, si ochii de la dansul nu si-i mai lua. Se uita la dansul parca sa-l soarba cu privirea. Dara el nu vedea, nu auzea. Atata era de dus cu mintile. In cele din urma, cum, cum, baga de seama ca o broasca testoasa se tine dupa varful nuielei lui. Se uita si el la dansa, si parca ii zicea inima ceva, dara nu pricepu nimic.
Cand se trezi bine din cugetarile lui, vazu ca soarele da in asfintit. Se scula binisor, fara sa-i pese de ceva, si se duse acasa. A doua zi iarasi asa facu, fara sa-i plesneasca prin cap ceva, si fara sa-si mai aduca aminte ca plecase in petit.
A treia zi, cum se scula, pleca iarasi la marginea elesteului. Pasamite il tragea ata la ursita lui.
Si cum sta el acolo si se juca cu nuiaua in apa, iara broasca testoasa ii tot sarea pe dinainte si se uita la dansul cu dor, isi aduse aminte, la urma urmelor, ca el era plecat in petit, si ca fratii lui erau a se intoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai cand voi sa se scoale si sa plece spre a merge sa-si incerce si el norocul, iata ca broasca mai tasni o data, iar el isi arunca ochii la dansa mai cu bagare de seama. Se uita drept in ochii broastei, si simti un nu stiu ce, colea la inimioara, pare ca il sagetase ceva. Sezu iarasi jos. Ar fi voit sa plece, dara parca il pironise cineva locului. Mai voi el sa faca ceva cumva, asa ca sa se departeze, dara in desert. Picioarele nu se mai miscara, ca si cand ar fi fost butucite. Se mira de asta lancezeala. Si, mai aruncandu-si cautatura la broasca, vazu ochii ei, pare ca stralucea de un foc ce simtea ca il atinge. Atunci isi lua inima in dinti si striga:
- Asta sa fie logodnica mea.
- Iti foarte multumesc, dragul meu iubit, ii raspunse atunci broasca. Cuvantul tau a sfaramat toate farmecele ce ma tineau inlantuita. Tu esti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pana voi avea viata in mine.
Se sperie oarecum, fiul de imparat, cand auzi pe broasca vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dara graiul ei era dulce si viersul cu lipici ce avea il facu sa-i ramaie talpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap si se facu o zana gingase, si plapanda, si frumoasa; cum nu se mai afla sub soare. Ii venea flacaului, de drag, sa o soarba intr-o lingura de apa. Dara se opri, si nu facu nici o miscare, ca sa nu supere ori sa indaratniceasca pe zana a veni dupa el, caci simti ca, de aci inainte, fara dansa nu va putea trai.
Se pusera la vorba, si nici ei nu stiau ce vorbesc. Aci incepeau una, aci lasau alta, pana ce se pomenira ca amurgise. Si fiindca a doua zi era sa vie fratii cu logodnicele lor, spuse zanei ca se duce sa instiinteze si el pe tatane-sau ca a sa-si aduca si el logodnica.
Broasca intra iarasi in elesteu, iara dansul pleca la curtea imparateasca. Mergea el, dara parca-l tot oprea cineva in cale. I se parea ca-l trage cineva de la spate de haine. El se tot intorcea de se uita inapoi. Nu vedea nimic, insa el isi tot intorcea capul si se uita. Noroc ca i se scurtase calea si ajunse acasa, caci, de tinea drumul mai lung, te mira de nu ramanea cu gatul stramb, de atata uitat inapoi.
Daca ajunse si gasi pe toti ai lor adunati la tatal sau, incepu sa le povesteasca siretenia celor ce i se intamplase. Cand ajunse sa le spuie ca a zis broastei: "Tu sa fii logodnica mea", toti se umflara de ras deodata si incepu a-l cam lua peste picior cu vorbe in doi peri si cu glume nesarate. Vru el sa le spuie cine a fost broasca, dara nui detera ragaz, caci ii luau vorba din gura, si-l cam dedeau in tarbaceala cu graiuri care mai de care pacalitoare. Daca vazu, tacu din gura si inghiti rusinea ce-i facura fratii inaintea tatalui sau. Se gandi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasa, isi zise el, sa vedem ca cine rade mai la urma, rade mai cu folos".
A doua zi fiecare flacau zbura la logodnica sa. Iara imparatul puse de impodobi palatul si cetatea cat se putu mai frumos, ca sa-si primeasca nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca in zi de sarbatoare, ostasii se gatira ca de alai, pana si copiii se veseleau de veselia imparatului.
Venira unul dupa altul feciorii cei mai mari ai imparatului cu logodnicele lor. Ce e drept, si ele erau frumoase, hainele pare ca le erau turnate pe dansele. Fiecare isi adusese zestre insemnata: robi, cai, carute ferecate; si le priimise imparatul cum se cuvine imparatilor si fiilor de imparati.
Ei, daca se adunara la un loc, adusera vorba iarasi despre broasca fratelui lor celui mai mic, si incepura impreuna cu logodnicele lor a grai despre dansul cam in dodii.
Ii tinura de rau tatal lor, caci de, orice s-ar zice, fiu ii era si al mic, si il durea la inima cand il luau in ras, dara toate fura in desert, caci, desi nu mai vorbea de rau aievea in fata imparatului, pe din dos, insa, isi bateau mendrele, cum voiau, isi dedeau coate de radeau, si chiar se vorbira, amandoi fratii cu logodnicele lor, sa faca pe fratele lor mai mic de ras si ocara, cand va veni cu broasca testoasa inaintea imparatului.
Fiul cel mic al imparatului daca se duse si el sa-si aduca logodnica, broasca cea testoasa iesi din elesteu la dansul, se dete de trei ori peste cap si se facu om ca toti oamenii. Vorbira ce vorbira, apoi fiul imparatului ii zise sa se gateasca sa mearga. Atunci ea ii raspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie sa stii ca si eu sunt fata de imparat, si inca fata de imparat mare, si avut, si puternic. Dara blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdara, imparatia ne-a rapit-o dusmanii, si pe mine ma facut precum m-ai vazut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei placut, de pare ca te ungea la inima, nu altceva, zapacise oarecum pe bietul fecior de imparat, dara, tiindu-si firea si nepierzandu-si cumpatul, el ii mai zise:
- Lasa astea acum. Odata daca te-am ales, tu esti a mea, floncaneasca lumea ce va vrea. Gateste-te, iti zic, si aidem, ca ne asteapta tatal, cu fratii si cu cumnatele mele.
- La noi este obiceiul, adaoga zana, ca inainte de a merge la cununie, sa ne imbaiem.
- Ne vom imbaia la palaturile tatalui meu, raspunse el.
- De ce sa mai facem p-acolo tevatura? Sa ne imbaiem aci.
Si facand un semn cu mana, apa elesteului se trase intr-o parte si intr-alta, si in locul lui se vazura niste palaturi, stralucitoare de podoabe, incat la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Aurul cu care erau poleiti stalpii si ciubucele de pe langa streasina licarea de-ti lua ochii. Zana lua de mana pe fiul imparatului si intra in palat. Vezi ca el ramasese cu ochii bleojditi, ca unul ce nici dansul, desi era fecior de imparat, nu mai vazuse asemenea scumpeturi. Si fiind gata baile si apa incropita numai ca laptele cand il mulge de la oaie, intrara fiecare in cate o baie si se imbaiara. Fiul imparatului nu cuteza sa calce pardoseala baii si pe velintele cele de mare pret ce erau asternute prin palat, de mila sa nu le strice frumusetea. Baia era pardosita cu tot felul de marmura lustruita si adusa din mestesug asa, incat inchipuia fel de fel de flori, de pasari si cate nagode toate. Apa ciuruia din teve aurite si o lua cu nastrape si cu cause de aur. Stergarele erau de matase si in tesatura cu fir de cel mai bun si cu margaritare.
Dupa ce iesira din baie si se imbracara, trecura prin gradina, unde mirosul florilor ii imbata. Zana porunci si trase la scara o caruta ferecata in aur, cu patru telegari de mancau foc. Caruta era impodobita cu pietre nestemate de sclipeau in fata soarelui ca cine stie ce lucru mare. Ei se urcara. Cum se puse el langa dansa, un luceafar se aseza pe fruntea ei, si asa stralucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dansilor.
Amandoi erau imbracati cu niste haine scumpe si foarte frumoase. Caii pornira. Dara zburau de parca n-atingeau pamantul, iara nu ca mergeau. Intr-o clipa ajunsera la imparatul, tatal baiatului, carele il astepta si se ciudea de atata intarziere.
Cand ii vazura, toti intelesera ca aceasta era femeie de pe alte taramuri, si lauda pe fiul de imparat pentru o asa nimerita si neasteptata alegere. Fratii cei mai mari o malcira, vazand atata frumusete si atata bogatie. Mai mare stralucire si gingasie ca aceasta nu se mai vazuse sub soare si pe la dansii pana atunci. Incepura a-si da coate, a-si veni in cunostinta si a se cai de rasul ce facusera de fratele lor.
Imparatul nu mai putu de bucurie, cand vazu ca fiul sau cel mai mic ii aduce in casa minunea minunilor. Zana se purta cu mare bunacuviinta, si vorbi astfel incat robi toate inimile. Oaspetii nu-si mai luau ochii de la dansa si urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decat vorbele ei, ca mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai imparatului povatuira pe logodnicele lor ca sa faca si ele tot ce va vedea pe zana ca face, si la cununie si la masa.
Imparatul isi implini pofta inimei lui. El dorise, vezi, sa-si cunune toti copiii intro zi, si asa si facu. Era vesel imparatul pentru aceasta, cat un lucru mare. Dupa ce se cununara fiii imparatului cu logodnicele ce-si alesesera fiecare, se prinsera in hora si jucara, ca la nunta unui imparat. Ceilalti jucau, nu jucau, dara zana cand juca, parea ca n-atinge pamantul. Lumea privea si i se umplea inima de mandrie, caci fiul cel mic al imparatului lor adusese o asa zana sa o domneasca. Oamenii se luau la prinsoare ca nici in cer nu se gasea o mai mare frumusete ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Intre acestea veni seara, si se puse o masa d-alea imparatestile. imprejurul mesei imparatesti, o multime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime si pentru prostime.
Se pusera la masa. Nurorile cele mari ale imparatului tineau ochii tinta la zana sa vaza ce face ea ca sa faca si ele, dupa povata sotilor lor. Zana, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masa, lua cate nitele si baga in san. Asemenea facura si cumnatele ei. Mancara si se veselira cat le ceru inima. Cand se sculara de la masa, zana se duse la imparatul socru, ii saruta mana, ii multumi, si, scotand din san, de unde bagase bucatele, un manunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiasca.
Odata se umplu locul de un miros asa de frumos si strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toti intr-o glasuire strigara: "Sa ne traiasca doamna si imparateasa noastra", iara ea, fara a se mandri, se trase din naintea imparatului cu totul smerita si se aseza langa sotiorul ei. In calea ei, incepu a curge de printre incretiturile hainei sale margaritare, de umplu locul; iara mesenii, cu buni, cu prosti, se plecara si le adunara.
Ducandu-se si nurorile cele mai mari ale imparatului sa-i multumeasca, ii sarutara si ele mana. Cand voira insa a scoate si ele din san ce pusesera in timpul mesei, bagara de seama ca hainele lor sunt murdare si terfelite de bucate, incat nu mai semana a haine puse pe om, ci a alte dihanii, si se facu un ras de mila lor in toata nunta, incat plecara umilite in camarile lor ca sa se schimbe, fiindca nu mai era chip a mai sta asa ingalate la nunta.
Atunci multimea, cu mic, cu mare, si imparatul impreuna cu dansa, strigara intr-un grai, ca acesti soti sa-i domneasca de aci inainte. Imparatul se cobori din scaun, si se urca fiul cel mic cu sotia sa.
Aceasta imparateasa cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpatata, se facu de o iubira pana si cumnatele ei. Iara fiul imparatului, cu agerimea mintii lui, cu intelepciunea cea fireasca si cu povetele imparatesei, sotia lui, domni in pace, in liniste si in veselie toata viata lui.
Eram si eu p-acolo. Si fiindca am dobandit si eu un os de ros, mi-am pus in gand sa va povestesc, boieri d-voastra, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciuna.